V-ați întrebat vreodată de unde provine cuvântul „salariu”? În vechime, sarea era extrem de prețuită. În Imperiul Roman, ostașii erau adesea plătiți în sare (în latină sal, salis), de unde a și rămas cuvântul care exprimă remunerația pentru muncă, salariu (salarium). La modul propriu, „un grăunte de sare” făcea (și va face mereu) diferența dintre o mâncare bună și una fără gust, iar la modul figurat, gluma „nesărată” este gluma nelalocul ei, lipsită de „bun gust” și de bun simt.

Sarea este indispensabilă în hrana oamenilor (atât pentru prepararea și conservarea alimentelor cât și pentru funcționarea în sine a organismului), a animalelor, în medicină (serul fiziologic și alte medicamente), în diferite industrii și în practici religioase (cu scop de purificare a locurilor, lucrurilor etc.). Nu în ultimul rând, sarea este și un medicament extraordinar, poate unul dintre cele mai vechi remedii din lume, apreciat în medicina populară ca leac de capătâi.

Dar ce este de fapt sarea? După definitia forțată din DEX, sarea este „o substanță cristalină, sfărâmicioasă, care constituie un condiment de bază în alimentație și este folosită în industria conservelor, în tăbăcărie, în industria chimică etc; clorură de sodiu (NaCl).” Însă trebuie să fim atenți la aceste definiții, deoarece sarea este identificată în mod eronat, după niște criterii și interese industriale și comerciale, cu substanța numită clorură de sodiu (NaCl), de cele mai multe ori cu adaos de iod.

Două tipuri de sare?

Da, sunt două tipuri de sare, după cum sunteți deja obișnuiți cu majoritatea alimentelor din ziua de astăzi. Primul tip este sarea naturală, nerafinată, grunjoasă, gemă, cea care se extrage direct din zăcăminte. Ea conține, pe lângă clorura de sodiu (NaCl), peste 80 de substanțe minerale si oligominerale, care îi dau, împreună cu încărcătura sa geo-magnetică, extraordinare proprietăți vindecatoare și gustul său inconfundabil. De mii de ani, omul a folosit pentru alimentația sa și a animalelor sale numai sare naturală, grunjoasă, sub formă de cristale mari, numită și sare gemă. Drobii sau bulgării de sare se zdrobeau și se pisau manual, pe măsură ce aceasta se consuma (amintiți-vă de povestea drobului de sare a lui Creangă). Sarea naturală, gemă se gasește încă din abundență în România, în zăcăminte de suprafață (munți de sare), în vreme ce în alte țări europene (Austria, Franța), ea este exploatată numai din zăcăminte subterane. Totuși, în ciuda abundenței sale, sarea grunjoasă se găsește doar la magazinele naturiste, la micii întreprinzători (magazine de cartier) sau pe internet unde se vinde ambalată în pungi sau vrac (Legea HG nr. 568/2002, cu modificările și adăugările ulterioare, interzice sau limitează comercializarea ei – scopul acestei Hotărâri de Guvern nu îl înțelegem încă).

Al doilea tip de sare este sarea de masă fină și extra-fină, care se găsește la discreție pe rafturile supermarket-urilor, în restaurante, cantine și în orice produs alimentar (mai ales în produsele de panificație). Ea se obține prin extra-procesarea sării naturale, prin proceduri exclusiv chimice și în mod cert toxice. Rezultatul final este clorura de sodiu (NaCl), sărăcită deci de toate cele peste 80 de minerale și oligominerale, împreună cu încărcătura sa geo-magnetică. Pe lângă toate acestea, pentru a evita întărirea sării fine, se adaugă un antiaglomerant, E 535, adică celebra ferocianură de sodiu, o substanță evident toxică pentru organism. Sarea rafinată nu numai că nu are nici o calitate terapeutică, ci nu mai dă nici adevăratul gust alimentelor gătite, dar provoacă, în plus, hipertensiune.

Cum toate acestea nu erau destule, sarea de masă din România este și iodizată sintetic. Numeroși cercetători și medici, din România și din străinătate, familiarizați cu această problemă a iodului, afirmă că iodizarea sării nu produce nici pe departe efectele așteptate de Guvern, adică scăderea incidenței de hipertiroidism în rândul populației din România. Studii minuțioase în acest sens au revelat că un consum sporit de compuși sintetici ai iodului crește incidența unor afecțiuni tiroidiene autoimune, favorizează supradezvoltarea și chiar apariția unor procese inflamatorii la nivelul glandei tiroide. Consumul de compuși sintetici ai iodului (ioduri și iodați) produce alergie și marește intoleranța la substanțele care conțin acest element (de exemplu, cele folosite în radiologie).

În acest timp, iodarea universală a sării determină efecte adverse grave precum:

• creșterea incidenței bolii cardiace ischemice, datorită deficienței de magneziu;
• accelerarea proceselor de ateroscleroză și decompensări ale insuficienței cardiace prin aportul de sodiu;
• toxicitatea indusă de ferocianura de sodiu sau potasiu;
• hipertiroidie indusă în rândul populației cu funcții normale ale tiroidei;
• agravarea unei hipertiroidii preexistente;
• creșterea ratei cancerului tiroidian;
• creșterea volumului glandei tiroide;
• afectarea vederii prin toxicitate directă asupra tiroidei;
• creșterea incidenței bolilor alergice (inclusiv a șocului anafilactic la iod – boală cu un procent înalt de mortalitate);
• hipotiroidie fetală, indusă în viața intrauterină la femeile care consumă sare iodată;
• toate celelalte boli și afecțiuni cauzate de dereglarile hormonale și metabolice datorate disfuncției tiroidei (obezitate, constipație, cancer de toate felurile, slăbirea sistemului imunitar, diabet etc.).

În concluzie, nu consumul de sare este problema afecțiunilor datorate sării, ci tipul de sare utilizat. Dacă vă amintiți, oamenii de la țară, acum ceva vreme nu aveau frigider și cea mai răspândită metodă de conservare utilizată a fost sărarea alimentelor. Cu alte cuvinte, oamenii de acum 50 de ani mâncau cu mult mai sărat decât noi și ghiciți ce; disfuncțiile glandei tiroide erau cu mult mai rar întâlnite. Acum cred că vă imaginați și voi ce impact asupra tiroidei are un consum de varză murată unde s-a folosit sarea iodată. Gândiți-vă de două ori înainte.