Arhetipul omului între prinț și cerșetor

Voi scrie în continuare un articol despre modelul omului, așa cum văd eu societatea în zilele noastre, ca pe o continuă luptă pentru unii și o prea deasă ceață pentru alții. Textul este puțin mai greu de digerat față de ce am scris până acum, dar, dacă vă căutați puțin exemplu în viața proprie, e foarte probabil să înțelegeți mai bine ce am vrut să exprim.

Omul caută tot timpul să aibă un scop. Chiar dacă își induce unul fictiv sau generează altul pe baza logicii, ideologiei societații, ori educației primite, el caută întotdeauna să aibă un scop și să-și motiveze activitatea în această lume. Majoritatea găsesc potrivit să se cufunde în logica normală a lucrurilor, adică să urmeze o educație în școli, cu scopul de a-și găsi mai târziu de lucru, cu scopul de a avea bani, cu scopul de a se întreține material, cu scopul de a fi în rând cu lumea, cu scopul de a fi acceptat de societate. Cu alte cuvinte, majoritatea au scopul final de a fi acceptați de societate, chiar dacă pentru mulți e un lucru cert, iar pentru ceilalți este puțin mai greu de acceptat, dar totuși fac și ei la fel.

Oricât am nega, pe toți ne definește firea egoică, egocentristă. Chiar dacă facem ceva pentru ceilalți, spre exemplu ne îmbrăcăm frumos copilul și îl trimitem la școală, primul motiv pentru care o facem este pentru că dorim să fim mândri de noi cu odrasla noastră. Dorim să fim văzuți bine de ceilalți părinți atunci când ne vom întâlini cu ei. Mai cu exactitate, peste 90% din activități le facem cu scopul de a ne crea o imagine cât mai frumoasă în societate și subliniez „a ne crea” pentru că totul se reduce la noi până în momentul morții. Chiar alții o duc și mai departe. Își imaginează până și momentele de după moarte, cum vor arăta ei pe masă, cât de îngrijiți vor fi, ce haine vor avea pe ei, din ce lemn va fi coșciugul. Parcă ar mai conta atunci ceva. Dar vedeti voi, egoul nostru nu moare nici măcar după moartea noastră fizică, atât de puternic e.

Atunci când unii ies din tiparele societății, nu îi mai interesează atât de mult imaginea pe care o lasă în lume, ei devin așa ziși neintegrați. Mulți dintre ei au idei nobile, originale, percep lucrurile într-un mod măreț, caută adevărul și nu răspunsuri aberante dar ușor de acceptat, însă din cauza marilor presiuni ale celorlați, cedează. Îsi găsesc refugiul în vicii, care îi fac să se simtă mai puțin izgoniți, mai ireali. Din păcate, aceștia sunt majoritatea dintre ei și se sting ușor, ușor, împreună cu ideile lor grandioase. Ceilalți și mai puțini, luptă zilnic cu viciile, nu lasă loc ca nimic să le perturbe echilibrul. Practic, ei luptă cu tot. Luptă cu ideile societații, cu sistemul, cu irealul, cu viciile, cu orgoliul, cu egoul, cu decăderea și cel mai important, luptă cu ei însăși. Caută să-și macine fiecare parte din ei care nu le convine și să o trasforme în praf. Ei realizează că nu pot trăi cu scopurile societății, nu pot face la fel, pentru că în sinea lor, simt că realitatea nu este limitată, nu este îngrădita de câteva dorințe trupesti. Ei știu că nimic material nu poate fi superior energiei interne și a conservării ei. Ei sunt siguri că adevaratele scopuri sunt mult mai complexe și mai nobile, iar mintea, cu logica și rațiunea sa, nici nu le va putea percepe vreodată. Totuși, atunci când ei părăsesc turma, ori devin lupi, ori se vor feri toată viața să nu fie mâncați de lupi. E o alegerea periculoasă.

Lasă un răspuns